Potrivit adresei de raspuns nr. 207/VIII-3/2025, emisa de P.I.C.C.J, semnata de Biroul de informare si relatii publice din cadrul institutiei, ''dispozitiile procurorului general se numesc cutumiar - NOTE DE SERVICIU''. E bine de aflat contextul folosirii NOTELOR DE SERVICIU. Dispozitia ( cutuma) procurorului general, nu poate intra in contradictie cu Codul Muncii in vigoare.

În perioada interbelică, în doctrina română s-au afirmat următoarele cu privire la cutumă: "În viaţa socială oamenii încep să aplice în mod inconştient unele reguli de drept; pe urmă, aplicând deseori acele reguli de drept, se deprind cu ele şi ajung să-şi dea seama, că aşa, după cum s-a făcut de atâtea ori în viaţa zilnică, aşa este drept şi aşa trebuie să fie"(1). Definiţia anterioară evocă trăsăturile esenţiale ale cutumei: ea constituie o regulă de drept nescrisă, născută în mod natural din convingerile societăţii(2) şi aplicată în mod repetat, cu certitudinea justeţii şi obligativităţii sale juridice. Astfel, cutuma implică un element material (obiectiv) - aplicarea uniformă, constantă şi generală a regulii de drept nescrise - şi un element juridic (subiectiv) - opinio iuris(3), reprezentat de convingerea obligativităţii juridice a regulii în discuţie(4).

Dreptul cutumiar a fost treptat înlocuit de legislaţia scrisă în sistemele juridice moderne, considerându-se că ar fi inferior dreptului scris din perspectiva preciziei şi previzibilităţii sale(5), precum şi din cauza caracterului discutabil al autorităţii sale şi deosebirilor locale de intensitate în forţa sa obligatorie(6). În prezent, cutuma nu mai deţine decât un rol restrâns în reglementarea raporturilor juridice, fapt ce se datorează inclusiv mentalităţii juridice pozitiviste predominante, care neagă importanţa dreptului nescris(7).

Cu toate acestea, cutuma a reuşit să supravieţuiască în sistemele juridice moderne, în pofida faptului că este considerată o sursă a dreptului lipsită de forţa altor izvoare(8). În acest sens, facem referire, spre exemplu, la art. 1 din Codul civil, care recunoaşte cutumei calitatea de izvor de drept. O atare recunoaştere derivă din necesitatea şi utilitatea cutumei în reglementarea raporturilor civile în virtutea naturii sale unice. Astfel, cutuma se diferenţiază de lege prin faptul că se naşte "de jos"(9), din sânul societăţii, nefiind impusă "de sus", în mod artificial de către legiuitor. De aceea, gradul respectării voluntare în cazul cutumei este mult mai ridicat decât în cazul legii. Totodată, cutuma se pliază mai exact pe exigenţele societăţii în materie de reglementare din moment ce constituie o expresie a voinţei acesteia. În acest sens, în opinia unui autor(10), regulile cutumiare joacă un rol important în susţinerea valorilor democratice şi pluraliste în sistemele juridice.